Joan Milton's Paradise Regained

Starea de exil e dulce-amara.
Chiar sau mai ales, atunci cand exilul e autoimpus. Departe de tara mi-o imaginez inconjurata de o aura mitica, imi imaginez Romania cu sirene in iezere si lupi albi pe culmi. Romania cu un abur auriu ridicandu-se ca o ceata amniotica printre lanurile plivite. Romania intinzandu-si bratul subtire si alb catre mine si prinzandu-mi tamplele.
Si apoi vin. Trec granita. Inspir adanc, emotionata. Inima imi bate sacadat, in anticiparea tarii. Am palmele ude si o transpiratie rece imi lipeste parul de frunte. Cu ochii larg deschisi astept sa imi vad tara, casa care m-a chemat, m-a tinut treaza. Vroiam sa imi pun talpile pe pamant roman. Sa prind radacini; timp de o luna.
Nu a fost asa.
Procesele mele mnemonice se aseamana neverosimil de mult unui bijutier plictisit care slefuieste fiecare piatra pana la disparitie. Asa si revolta mea fata de tara fusese slefuita, in timpul meu petrecut departe. Intr-o fractiune de secunda s-a intors insa. O revolta puternica mi-a saltat stomacul si mi-a umezit ochii.
In drumul prin tara, cu masina, m-am simtit ca soferul blocat in spatele cortegiului funerar. Tot ce vedeam si miroseam era moarte. Sau pe moarte. Case din chirpici fara usi si geamuri. Babele seculare cocosate si lipsite de directie. Baruri baruri baruri. Pline. Campurile erau parasite. Nici macar buruienile nu cresc la casa romanului. Seceta a transpus peisajul intr-o paleta neplacuta de auriuri. Nu era auriul graului, atat de linistitor si perfect in existenta sa. Era auriul saraciei. Auriul foametei. Auriul disperarii.
Am simtit ca am ajuns prea tarziu.
Imi parea ca lupta s-a dat deja si nu am avut niciodata o sansa de a invinge. Poate ca am uns lanturile neputintei cu alcool; nu spre eliberare ci spre uitare. Poate asta e dorinta poporului, o lobotomie care sa stearga ultimii 60 de ani din memoria si sangele si fricile noastre. Imi vedeam compatriotii cu o mina goala. Privirea abatuta, uitandu-se peste tot si nicaieri, cu colturile gurii trase adanc in jos. Revolta si-a gravat semnele adanc intre sprancenele lor. Mainile muncite atarnau neputincios iar umerii erau incovoiati, in incercarea de a cuibari si proteja ce a mai ramas din inima.

Nu coruptia ma deranjeaza. Coruptie e peste tot; e in natura omului sa manance fructul interzis. Nu minciunile politicienilor ma ating. Oricum nu ii asculta nimeni. Nici saracia nu ma sperie. Saraci am fost dintotdeanua. Ce ma face sa tremur de furie, ce ma reduce la statut de ne-om, e mai subtil de atat. E mai greu de observat, atunci cand nu stii ce cauti.
Am simtit ca am ramas fara tara. Unde era tara? Ce ati facut cu ea? Am simtit ca deasupra vailor si muntilor si oraselor si apelor, peste copaci si pesti si oameni era un strat subtire. O foita ca de calc. O conditie fara nume. O stare. Un camp sub care ne aflam toti si care ne dadea o identitate. Parca stratul acela invizibil era ceea ce transforma geografia in radacini si istoria in memorii. Era amprenta care aducea omului emotie atunci cand se gandea la un rau sau la o campie care pentru el ca om are o insemnatate. Era ce ne lega de loc.
Unde e?
A fost candva si acum nu mai e. Suntem toti ca dupa o relatie terminata. Suntem 22 de milioane de oameni care s-au despartit si inca mai impart acelasi apartament. Nu avem loc unul de altul si nu ne mai tine nimic la un loc.
Ce m-a miscat pana la lacrimi in tot timpul petrecut in tara a fost ne-iubirea de tara. Poate asa se explica. Nu mai avem tara. Romania e doar un cod de bare. Romania nu mai mitica; Romania are pret de vanzare? Romania e un produs pe cale sa expire? Romania e la discount?

***

Am ajuns acum o saptamana acasa. In Danemarca. O tara iubita si pretuita de catre locuitorii ei. Am ajuns la strazile curate, la copacii tunsi si frumosi, la plajele frigide si pietroase. Am ajuns la padurea mea. E atat de usor sa ma leg de locul asta. Nu sunt radacini cunoscute sau a caror limba o vorbesc, dar e mult mai usor de iubit. Poate ca asta ma face sa ma simt ca o tradatoare, intr-o anumita masura. Vazand campurile si colinele din Romania, arse si neiubite, casele, cu acoperisul aproape atingand pamantul uscat, a fost greu sa ma leg de loc. Si acum, intoarsa, imi pot continua relatia de dragoste la distanta cu spatiul carpatic.
Dar de data asta, nu o sa mai las trecerea sa ma socheze. Nu o sa mai las povestile eroilor condamnati ai Romaniei sa imi arda sperantele. O sa indur si o sa iubesc ce imi ofera. Orice dezamagire si orice ciorchine de nedreptati, o sa ii acept si o sa trec peste. Pentru ca am lasat in spate o tara uscata de lipsa de dragoste. Fiecare spic ofilit de seceta sentimentelor. Fiecare om, prea speriat si infometat sa vorbeasca.

E usor sa iubesti frumosul si binele.

Poate ca Romania nu mai are sirene si lupi acum. Poate ca aburul auriu e de fapt praful lasat in urma de un SUV pe drumul de pamant al satului. Dar, poate, prin rabdare si asteptare, vor veni. Toate la timpul lor. Poate ne-am luat prea multe lovituri peste nas si poate ne e pielea crapata de frigul indiferentei, dar eu cred ca acum e ori prea devreme ori prea tarziu pentru a renunta si a fugi. Putem doar sa continuam.

Craciun fericit!
Imi petrec majoritatea anului spunand “Miroase a iarna, a Craciun” sau “Sunt atat de incantata, parca ar fi Craciunul”…insa cand ma aflu in ajun, parca bucuria se evapora, ca o fata morgana a copilariei mele.
Si an de an, sfarsind priponita de vre-o sticla de vin, cu ochii intetosati si goi, ajung sa ma intreb: “Cum de s-a-ntamplat iar?..Craciunul meu pare sa fie in iulie…nicidecum in decembrie”
Dar nu. Nu si azi.
Mi-am petrecut ultimele luni simtindu-ma lipsita de orice fel de speranta sau energie. Am stat printre oameni extraordinari si parca imi doream sa fiu altundeva, intr-un pat mai putin procustian, stand peste peste 20 de saltele si fara niciun bob de mazare, printre plapumi grele, intr-un somn-lobotomie. Si probabil ca am fost. Nu eram unde am fost. Visele mi-au fost mai vii si colorate decat trezia.
Probabil ca m-am ratacit cumva.
Dar nu azi. Azi am pasit in cada plina cu apa (courtesy of Romania – nu gasesti asa ceva la danezi) si parca am iesit putin mai usoara (fara referinte la gluma cu tricoul cu Metallica). Parca frecandu-mi absenta, parul plin de clabuc am ajuns la o concluzie revelatoare.
Sa traiesc pentru mine, nu pentru maine. Mi-am dat seama cu ce asteptari am incarcat toata luna decembrie, iar atunci cand ele esueaza invinuiesc Craciunul, nevinovat simbol pagan si bland.
Asa ca, am decis, astazi voi face curat, voi gati mancare care nu are nimic de a face cu traditia, voi decora casa si ma voi merge probabil la biserica la 12… ca si cum ar fi orice alta zi.
Nu mai cred in Craciunul cu zapada artificiala, cu dinti albiti si riduri umplute cu botox.
Nu mai cred in cosmetizarea sarbatorilor. Nu mai cred in asteptari.
Cred in zile.
Si acum atat ma vad facand. Sa traiesc, de pe o zi, pe alta, pe cat de bine pot. Atat.

Glædelig jul to all!
P.S.: va las cu Sinatra, eternul domn al vocii.

Se intuneca.
E 3 aici si se intuneca deja.
Zilele astea daneze imi aduc aminte de un sef ciufut si cu chef de scandal: stau in carca mea, apasatoare, suflandu-mi a paguba in ceafa si trantindu-mi noaptea pe birou, ca pe-un teanc de dosare care trebuiau predate ieri. Gata, gata am inteles aluzia, termina cu apropoul asta morbid din geamul meu!
Ma simt ca si cum cineva s-a plictisit de filmul vietii mele si a apasat pe fast-forward, sa vada repede ce se intampla mai departe si sa aiba timp sa isi spele si rufele, in public. Totul trece repede, parca fiecare zi e alta joi. Sfarsitul de saptamana e un zumzet care imi trece rapid pe langa timpane si imi misca discret parul, si s-a terminat. Lunea e ziua de dinainte de curs, iar marti-miercuri sunt zilele de studiu. Si gata. E iar joi.
Traiesc intr-o eterna joi; intr-un labirint de zile cu acelasi nume si acelasi numar de ore, doar lumina devine mai putina si ridurile de stres devin mai multe.
Nu ma plang.
E interesant. Intr-un fel foarte britanic.
Ma gandesc ca de fapt poate eu sunt un Ostrich Beep Beep care alearga ca nebunul prin tot desertul, poate ca de aia trec toate atat de repede pe langa mine; caz in care mi-as dori ca cineva sa ma opreasca.
Probabil ca la viteza la care ma invart ma voi alege cu o mana luxata, dar macar stiu ca voi fi la numarul corect de FPS ( frames per second).
Am decis ca tara minunata in care ma aflu in acest moment, este plina de paradoxuri, cam ca o domnisoare lucratoare de centura, care sufera de picioare lipite si frigiditate. No, da decide-te femeie! Care-o fi?!
As putea sa incep sa ma explic dar imi e frica de sistemul lor de taxe, poate imi taxeaza indecenta si nu ar fi placut.
Imi e dor de Romania in modu in care iti e dor de un fost sot violent, dupa ce ai castigat divortul si nu mai ai ce face cu banii. Parca izul de canal al Bucurestiului duce ceva mai mult decat boli contagioase, parca imi arunca nostalgie si ochi mari si aposi.
“Si ce daca sunt aurolaci? Ai nostri sunt! Si ce daca suntem guvernati de un om isi trateaza tara ca pe un pensionar muribund, a carui casa se pregateste sa o fure? Vorbeste dulcea limba romaneasca! Si ce daca x si y? Ca nimeni nu-i perfect!”
Stiu ca o sa imi treaca dragostea asta, de militar tanar in transee, de indata ce varful bocancului atinge linoleum aeroportului… dar e bine cat tine. Nu ma astept la mai mult.
Dar imi iubesc tara de la distanta, cu furie si cu indarjire si printre altele, asta ma face sa ma simt calda si calma sub straturile de haine “anti-ploaie daneza”, chiar si atunci cand as vrea sa daram un sir intreg de biciclete parcate.
In fond…nicaieri nu e perfect; pentru ca noi nu suntem perfecti. Si suntem iremediabil indragostiti de fiecare defect si defectut care transpira la suprafata din mintea noastra ingusta si balonata. De ce as gasi alta pshihologie la mii de kilometri cand toata psihologia din lume e depusa -incet si la lumina lunii, ca ouale broastei testoase- intre urechile mele inghetate si clapauge?

Realizez. Si realizarea nu e un proces usurel, delicat, care te ia gentil si alene din starea A, ca sa te lase sa te scurgi linistit in starea B.
Realizarea este senzatia pe care o ai atunci cand cineva s-a decis sa iti faca guler dintr-un tablou.
“BAM!”
Fara preaviz. BAM BAM BAM!!!
Gandurile mele, care recent dau tarcoale unei stari fatidico-morbide de ameteala lacustra, ma imping, voit sau nu in sfera spiritualului, intr-o maniera nu neaparat binevoitoare, cat urgenta si imperioasa.
Cineva/ceva/cumva imi spune: “A vedea inseamna a cunoaste” (“Seeing is knowing”). A deschide ochii nu este echivalent cu a vedea. Faptul ca imi petrec clipele si orele intr-o reverie cu ochii larg deschisi, durerosi si uscati, nu reflecta Realitatea.
Iar realitatea, spre deosebire de conceptia majoritatii care sustine o ca produs, un simbol generat de comun acord, international interpretabil si inteligibil, este de fapt momentul in care realizezi ca drama ta personala nu exista de fapt.
Ne nastem, traim, mancam si ne inbaiam corpurile imbatranite in drama. Ne nastem in durere, traim in durere, murim in durere.
Ciclul naturii include neviata si ruptura ca parte a firii noastre. De la prima inspiratie si pana la ultimul suflu ne pregatim moral sa parasim sau sa fim parasiti de catre oamenii pe care, in timp, ajungem sa ii consideram o parte din noi.
Intr-un mod bizar, am putea spune ca noi nu ne apartiem; nu numai noi suntem actionari la propria viata; mai sunt si altii, altii care depun sau retrag, iar viata propriu-zisa este o mare cicatrice pe care uneii dintre noi o prezinta saptamanal psihologului.
Din perspectiva asta ajung sa imi vad viata drept o nesfarsita repetitie pentru a invata cum sa parasesc scena elegant sau cum sa ii las pe altii sa imi paraseasca scena.
Daca asta e tot. Merci, nu. Il prefer pe budist; macar daca ma iau dupa el nu am de ce sa imi fac griji, deoarce stiu ca nimeni nu pleaca nicaieri, de fapt si ca toti vom da nas in nas cu ceilalti, timp de milenii. Si asa nu mai e nicio plecare, nicio rana. Poate doar incapatanare in a pastra legaturile karmice, de dragul unei conversatii post-reincarnare.
Suntem un constant Icar, al carui soare este Moartea.
Am descoperit ceva? Buf! Nu mai avem aripi.
Am devenit celebri? Buf, s-a topit ceara, s-a terminat fitilul.
BUF BUF BUF.
Unii incearca sa ne prosteasca, sa ramana in posteritate cu lucrarile si gandurile lor de geniu si sa traiasca din “Da bun o mai fo’ Nietzsche asta!” Nu eu!
Nu nu nu.
Pamantu se va scutura de noi mai devreme sau mai tarziu si ma indoiesc ca am norocul ca in 2 miliarde de ani o bacterie culta si cu bun gust sa dea peste blogul meu.
Eu? Eu imi caut pacea. Ma impac cu gandul de pe acum.
“Fa-ti un cod de onoare. Respecta-l si respecta-te. Devino tot ceea ce poti deveni si intelege-te pe tine inainte de toate”.
Si gata.

Cam asta e ceea ce am reusit sa fac lately
all in good spirit!

Poze de astazi.

Am ajuns. Tadaaa!
Danemarca – tara spatiilor eficient amenajate si a aurolacilor cu motoreta.
Au trecut 6 zile de la imbarcarea in aventura vietii mele de tanara cu pretentii si sperante utopic-moderate.
Traseul a fost Viena-Nurnberg-Hannovra-Hamburg-Aarhus -> prin ultimele trei am trecut intr-o singura zi.
Viena, pastreaza un iz de romanism (poate datorita femeilor care fac cumparaturi cu o asa infocare incat saracii vienezi simt nevoia sa treaca preturile hainelor si in romana, pentru a nu confuza cumparatorii, nu?). Dar dincolo de acea dara de popor latin si prost-crescut, se ridica puternica si darza influenta germana care ii da aerul de poveste cu printese Sissi si Gustavi Klimti. Am nimerit la inceputul unui festival de film (deschis publicului si pe moca), tinut in fata palatului Parlamentului. Aveau bere si gratar; diferenta extraordinara era insa ca berea era intr-un pahar de sticla si gratarul era un fel de mancare japoneza foarte estetica(iar nelipsitii tineri ametiti de la noi, care insista sa isi arate pieptul gol, plesnind de sanatate si bere, nu erau de gasit niciunde). Baza e aceasi, sau cuvintele care descriu evenimentul sunt aceleasi, insa detaliile fac diferenta dintre Cismigiu si gradinile palatului Schönbrunn.
Nurnberg a fost o experienta pusa pe fast-forward; ma asteptam sa gasesc un oras mirosind a istorie si adancime intelectuala (Pe langa faptul ca e un oras vechi de 1000 de ani, dar procesele de la Nurnberg sunt destul de faimoase). Am gasit un oras micut, deosebit de linistit, cu un standard de viata considerabil mai ridicat ca al romanilor. Impresionant prin linistea sa. -> Insa ce e foarte dubios este ca McDonald’s a considerat normal sa creeze un sandwich numit…wait for it…wait for it…Nurnburger

Hannovra. Pot sa va zic cum arata Etap-ul din Hannovra sau numarul de tiristi din drum spre. Vroiam sa merg la zoo ( cu domnul pilot), dar acela se pare ca a fost punctul geografic unde vremea a decis sa fie o scorpie frustrata si a dat cu ploaie si cu vant in noi. Motiv pentru care am fugit in masina si iar la drum. (Eram in sandale)
Hamburg – Da; la intrare scrie mare de tot “Welcome to Hamburg and visit our amusement park: The Hamburger” – asta ne-a lasat cu sechele adanci…motiv pentru care orasul Hamburg is dead to us…pentru ca a fost rebotezat “Hamburger”. Unde am mancat un Hamburger cu chilli grozav.
Si ore mai tarziu, am ajuns in Aarhus unde erau….13 grade+ploaie+vant. Din nou, eram in sandale. Am ajuns la hostel destul de rapid, ne-am schimbat in haine de iarna si am pornit pe canal. (Canal – Aleile cu cafenele si restaurante). In august lumea avea caciuli si paltoane, cizme de ploaie, umbrele si pulovere. Iar o voce micuta si speriata din capul meu tipa: “Oameni buni, e august, in RO sunt 4j de grade!!!” “Cum de aveti paltoane?!” si mai ales “Daca acum e asa…la iarna ce o sa se aleaga de fundul meu???”
Insa, in mod impresionant problema timpului este rezolvata cu eleganta de catre patronii cafenenelor: paturi usoare pe fiecare scaun de pe terase (paturi mari, in care te invelesti daca iti e frig si vrei totusi sa bei berea afara), colorate si simpatice, cat si incalzitoare imense din doua in doua mese. (si mai nou, am descoperit ieri, reflectoare speciale care incalzesc). E o experienta deosebita.
Si meritam fiecare lux marunt pe care ni-l pot oferi pe gratis pentru ca un pahar de bere este…(tineti-va bine)…7-8 euro. Da. Esti falit dintr-o bere. Fizic, daca ai cat de cat rezistenta la alcool, nu iti poti permite sa te imbeti. Sa nu mai zic ca nu e o halba sanatoasa, nu nu, eu un pahar sfrijit la 400ml din care abia iti ajunge pe o masea. Concluzia? In Danemarca oamenii destepti se imbata de acasa si beau apa in cafenele in timp ce stau sub paturici si lampi incalzite. This IS the life.
Facultatea este ceva inimaginabil (cel putin pentru mine): nu atingi nimic- totul se deschide cu senzori:usile, luminile, sunetul, tot; totul este ultramodern si eficient. Si prin toata tehnologia asta ei au reusit cumva la lase sa respire naturalul si comfortabilul. E prietenos spatiul. Departamentul meu este micut de tot. Are jumatate de etaj, cu o singura clasa mare, unde se tin toate cursurile si mai mult birouri ale profesorilor. Ce m-a impresionat pana la lacrimi a fost bucataria micuta aflata langa sala de clasa, echipata cu tot ce trebuie de la cuptor cu microunde la ceainic si cafetiera, furculite si o masuta cu 2 scaune; acolo se aduna toata lumea sa discute, sa manance in scurtele pauze, alaturi de profesori, la o intrebare, la o barfa. Da, aici profesorii si elevii stau la un loc.
Langa facultate este o pajiste imensa, verde, cu gazonul taiat la milimetru si cu un lac fantastic de frumos in mijloc; plin de rate si gaini daneze (sunt un fel de pui mari, negri, cu picioare maaaari de un verde fosforescent, care sunt cam cat 2/3 din marimea lor totala – te trimit cu gandul la dinozauri). Iar daca mergi putin pe jos (si ocolesti biciclistii – ei sunt mai rau decat benzile fioroase de motociclisti din filme, pentru ca au prioritate PESTE PIETONI SI MASINI) ajungi in padure. Padure plina cu limacsi de un portocaliu aprins; padure de la marginea careia se vede, de sus, marea.
Cam atat despre Danemarca, deocamdata.

Damned be the neeever-frakking-ending saga of the HAIR!
La naiba cu engleza, cand romanismul loveste din nou in pieptul cetateanului de rand, gangav si nestiutor, se cuvine limba natala.
Vroiam doar Henna, atat. Henna adevarata nu namolul de canalizare pe care il vand romanii la suprapret! Ma vad deja in Danemarca, intr-o alee intunecata, cu o pusca in mana si cu o punga de plastic plina de pretiosul praf (care nu este cocaina), amenintand arabii cu: “Ai da-o pe maica-ta in cap cu asta?!?!” sau mai rau: “Da’ pe soacra-ta?!” (fobia de soacre este mondiala-in ochii mei de foetus de psiholog ce sunt).
Exista oameni care atunci cand sunt emotionati trec prin toate culorile. Eu sunt permanent emotionata – esecul romanilor de a produce/fura mai putin/importa henna de calitate si-a lasat amprenta adanc si iremediabil in parul meu – dealtfel foarte lung. Unele amintiri neplacute pot fi indepartate printr-o lobotomie…ale mele doar cu foarfeca.
Asa ca, pe ultima suta de metri, cu sufrageria aratand ca un bazar, cu dulapul ca si jefuit de hoti indecisi si inexperti, privesc cu drag si spaima la bolul ce contine o… o… entitate densa de culoarea namolului de pe bombeul personalului Waffen SS, entitate (cam ca “Flubber”) care se incapataneaza si nu renunta la nuanta verzui-negricioasa care emana din ea, nu vrea sa imbratiseze rosiaticul familiar si sanatos al salvarii mele de la izolare sociala in tari straine (Romanii fura, mint, ucid si nu pot gasi un salon decent care sa le smulga plasturele imaginii de nebun).
Acestea fiind spuse ma consider refulata. Freud ar fi mandru de mine. Dom’le inconstientul si subconstientul meu este curat. Scot tot afara; nu a ramas nicio farama de retinere care sa putrezeasca si sa degenereze. This house is clean (Poltergeist reference:P).

Anyway – pentru cititoare (daca exista asa ceva – Is there anybody out there?): Henna cea mai buna EVER! *Cea folosita la tatuajele mireselor in India si Turcia* se gaseste la Universitate, fix langa floraria Iris *funny haha*, este o vitrina de sticla cu ceva bijuterii – Care dau intr-un magazin obscur intr-un gang – Ei bine acolo..the magic happens (Cereti henna pt tatuaje. Aia este chestia pentru care s-a inventat comertul maritim si roata). De ce nu am eu de acolo? Omu a intrat in concediu exact cand am ramas eu fara “mirodenie”… Dar va fi acolo in 2 saptamani. Va rog…faceti-va cu henna in memoria suferintei mele. A suferintei unei tinere ce a trebuit sa poarte namol dubios in par. (Prefer Miercurea Cenusii oricand fata de asta).
Toate acestea fiind spuse, imi voi face o retea de trafic de henna si in Danemarca. Voi fuma trabuce si voi manca humus alaturi de arabi. Ca o adevarata baroneasa a parului rosu!